Articole Nașpa Rău

Bădărănie la “puterea” a treia

Există unele știri care, după ce le auzi sau le citești, necesită cam o lună pentru a fi procesate integral și pentru a putea formula o reacție, o explicație, sau, în cazul persoanelor ceva mai simple, o înjurătură. O astfel de știre este cea conform căreia, fără cunoștința noastră, s-a jucat un campionat mondial al bădărăniei, iar Bucureștiul a luat medalia de bronz, ratând la mustață aurul în favoarea unor echipe mai înzestrate din acest punct de vedere, venite din țări unde bunul simț este refuzul de a apăsa pe trăgaci atunci când ai pe cineva în cătarea armei. Oricum, la nivel european suntem campioni absoluți, nedisputați, și eterni favoriți ai competițiilor viitoare.

Interesante sunt rezultatele, dar mai interesante sunt reacțiile oamenilor și ale presei. Aici avem material pentru un articol lung, stufos, care poate se va termina cu o explicație a fenomenului în sine, dacă mai am răbdare să ajung acolo, fără a mă pierde pe drum înjurând în stânga și în dreapta. Care este pachetul de reacții care m-a determinat să mă apuc de scris? Sunt acele reacții, multiple, care imediat ce au văzut că “dezinvoltura” autohtonă este apreciată de forurile internaționale, au început să dezgroape din nou subiectul cedării locului din autobuz, evident, în beneficiul preanedreptățiților noștri concetățeni de vărsta a treia. Am spus “dezgroape”? Vaaaaai, scuze, sper că nu am rănit oarece sensibilități… sau amorțeli, după caz. Bun, înainte să vă enervați că, uite, iar încep să mă iau de ei, și asta după ce am scris despre bun simț, vreau să stabilim un lucru clar: acest articol nu este împotriva bătrânilor! Acest articol vrea să combată prejudecata tâmpită conform căreia bădărănia este atributul exclusiv al tinereții, în timp ce indivizilor în etate argintul din păr le provine direct dintr-o minte și un suflet alb șiu pur, la fel de imaculat ca raiul în care vor ajunge cu toții. Păi îmi pare foaaaarte rău să o spun, dar… rahat!

Să începem cu locul unde tinerii sunt permanent în dezavantaj, și anume autobuzul. Aici tânărul nu va ieși niciodată bine, pentru că se consideră a fi de datoria lui să cedeze locul. Dacă îl cedează, totul e bine, așa și trebuia, mama lui de privilegiat, că nu trebuia să se așeze jos de la început, ce credea, că va sta acolo până la capătul călătoriei? Dacă nu-l cedează, din diferite motive (poate se simte rău, poate are ceva obiect fragil în bagaj și dacă stă în picioare există riscul să primească un șut, sau cine știe ce altceva) va înfrunta în curând mânia Partidului Pensionarilor, care, fără să se adreseze direct, vor începe să se vaite cum că în ziua de azi tinerii nu mai știu ce e ăla bun simț, că mai ales cei între 20 și 30 de ani sunt cei mai răi, și tot așa… până când inculpatul va face singurul lucru logic, și care nu implică ușa autobuzului, o talpă în spate și o bordură dispusă întotdeauna a da o mână de ajutor. Și indiferent de câte ori vei ceda locul, nu vei câștiga puncte de bun simț, decontabile atunci când chiar ai vrea să stai jos, pentru că ești obosit de nu mai poți. Ok, să zicem că este normal ca cineva care nu plătește biletul să te ridice pe tine, care plătești de când ai fost student, și ai mai plătit și 2 amenzi pentru că ai uitat să-ți prelungești abonamentul o zi, dar mai sunt și alte aspecte… oooo, da, mai sunt și alte aspecte. Ia să vedem:

1. Control pe autobuz, cum se întâmplă cam de două ori pe zi (este minunată prezumția de nevinovăție, nu?). Un contemporan al lui Ștefan cel Mare este prins cu abonamentul (gratuit) expirat de un an. Controlorul se mulțumește să-i atragă prietenește atenția și apoi îl lasă în pace. Dacă un plătitor ar avea abonamentul expirat de o zi, ar fi amendat cât ai zice “Matusalem”. Uite aici nesimțire… prea greu să meargă odată pe lună să arate că e viu pentru a-și prelungi abonamentul!

2. Pe autobuz. Moșulică bicentenar așezat pe locul dinspre mijloc, cu cel de la fereastră liber. Nesimțire în sine, practicată nu numai de bătrâni, pentru a se asigura că nu vor avea companion în timpul călătoriei. Să revenim la cazul nostru… periodic, tataie se apleacă spre locul liber, cu un scop misterios. Misterul se risipește la capătul liniei. Pe podea, în dreptul locului liber, strălucesc vreo cinci pete de salivă.

3. Pe autobuz. La un moment dat, atmosfera devine irespirabilă… sau mă rog, respirabilă dacă ești pui de sconcs și trăiești cu părinții. Gradientul mirosului, de considerabil modul, avea orientarea spre scaunul din spatele meu. Mă întorc cu discreție, și văd o senioară cu batic, număr imaginar de dinți în gură și cu jeg în concentratie “fumans” (peste 100% în haine).

Dar lucrurile acestea nu contează. Nu pentru autorii care câteodată își părăsesc mașina lor de lux pentru a merge cu autobuzul și a mai colecta câte un exemplu de tânăr care refuză să se ridice de pe scaun. Chiar, de ce să limităm buna creștere la autobuze? De ce nu se aplică și la mașinile personale? De ce nu are nimeni pretenția ca un șofer, la volanul noului său Mitsubishi Pajero, să oprească și să ia cu el pe bătrânul de pe trotuar care abia se târăște în timp ce-l bate soarele în cap, sau când afară sunt -20 de grade? Sau de ce nu ar fi normal ca amanta siliconată a susnumitului șofer să călătorească agățată de roata de rezervă, cedând toate locurile din mașină grupulețului de bătrâne proaspăt scuturate de păcate după slujba de la catedrală? Sau hai să fim ceva mai puțin absurzi, și să nu încălcăm proprietatea personală… dar măcar cei care călătoresc cu taxiul ar putea face asta, nu?

Să revenim. Adică să nu mai revenim, să lăsăm autobuzele în pace, și să ne îndreptăm spre alte locuri de interes public, în jurul cărora mitologia nu este așa de dezvoltată. Să vedem…

1. Cartea funciară. Aglomerație. La un moment dat se aude o voce iritată, de specimen trecut de a doua tinerețe. “Păi eu vroiam extras și pentru casa X și pentru terenul Y”. Funcționara de la ghișeu explică: “Ați depus cerere pentru casa X, acum două zile, doar pentru asta vă putem da extrasul”. Din nou împovăratul de ani: “Păi eu vreau ambele extrase acum. De ce nu se poate?”. Funcționara: “trebuie să depuneți o cerere și să reveniți peste două zile”. Tata lui Decebal: “Nesimțiților, nu vreți deloc să mă ajutați, fire-ați ai dracului că numai bani vă trebuie!”

2. Evidența populației. Evident, aglomerație. La ghișeu, nelipsitul bătrân coborât din mașina timpului (urcat în ea pe vremea lui Wells, evident). Funcționara: “Vă trebuie actul de proprietate pe casă”. Moșul: “De ce, eu vreau numai să-mi schimb buletinul”. Funcționara: “Păi trebuie să faceți dovada că sunteți proprietar al casei, așa este regulamentul. Scrie acolo pe afiș, l-ați citit?” El “Mă faceți să vin din satul X pe degeaba aici și-mi spuneți că nu se poate? Fire-ați ai dracului!”

3. Telefoane, gaz, curent și alte utilități. Aici dacă puteți să alegeți ghișeul unde plătiți, folosiți pentru aproximarea timpului de așteptare următoarea formulă:

T = SUM(i, n, T0*2^max( (V(i)-60), 0) )

Adică însumați timpul estimat individual pentru fiecare dintre cele n persoane care se află înaintea dumneavoastră. T0 este timpul standard per persoană normală sub 60 de ani. Timpul individual se dublează pentru fiecare an peste 60 pe care persoana în cauză îl are. O analiză fundamentală arată și misterioasele cauze: o persoană în vârstă va aduce multiple facturi de la multiple rude, prelungind astfel timpul de așteptare periculos de aproape de armaggeddon. De asemenea, o astfel de persoană va fi mereu predispusă la negocieri de pret, la cerut lămuriri și la eterne contestații.

Nu știu dacă aceste exemple pot fi încheiate cu literele Q.E.D, dar ar putea să echilibreze un pic balanța între ei și “nesimțiții ăia între 20 și 30 de ani”, care, când nu sunt ocupați cu statul pe scaun și scosul limbii la ei, le plătesc pensiile, știind că ei nu vor vedea veci de la stat așa ceva. Între ei și “nesimțiții ăia între 20 și 30 de ani” care muncesc de dimineața până seara pentru a-și permite să le plătească lor chirii exorbitante pe apartamente și garsoniere pe care ei le-au primit pe gratis de la stat. Dar e mai important un loc în autobuz decât un loc unde să locuiești, și pentru celelalte cazuri de prostie-lipsă de informare-nesimțire a bătrânilor întotdeauna există explicația corupției funcționarilor (apropo, eu am umblat pe la tot felul de ghișee în draci în ultima vreme, și nu a trebuit să dau deloc mită și nici nu am avut pile… nici nu se rezolvă peste noapte, dar se rezolvă).

Acum că am reușit parțial să reduc handicapul dintre generația tânără și generația flască, generație creditată de obicei cu mai mult obraz doar din cauza suprafeței pielii obrazului mărită de riduri, voi încerca să explic cauzele bădărăniei mioritice, mai ales în rândul tinerilor. De fapt, poate că bădărănia tinerilor este mai popularizată pentru simplul fapt că este tratabilă, pentru că cea bine impregnată în trup vetust poate fi vindecată doar de eminentul docent doctor Vierme, când îi va veni vremea.

Deci care ar fi explicația pentru bădărănia tinerilor? Păi să vedem, împotriva cui este ea îndreptată? Împotriva unui om anume, sau a unui grup, sau a societății în general? A societății, aș spune. Societate, popor, patrie, România, am putea pune egal între aceste concepte? Da, din punctul de vedere al individului, ele sunt același lucru. Țara se manifestă prin poporul ei, care formează societatea din jurul individului. Dacă individul este scârbit de România, el va acționa împotriva societății, și mai ales împotriva acelor care sunt în imediata lui vecinătate, prin acte moderat antisociale, adică prin bădărănie. Ești un om ratat? “Țara e de vină, vecinii mei sunt parte din țara asta, vecinii mei sunt de vină, hai să dau muzica la maxim și să urlu în miez de noapte, lua-i-ar dracu de porci!” Ești un om de succes? “Am reușit, în ciuda faptului că m-am născut în România, țară de căcat, na, să moară dușmanii, hai să dau muzica la maxim și să urlu în miez de noapte!”. Nu contează că ești bogat, sărac, popular, nepopular, toți avem un lucru în comun: urâm România, și o urâm prin reprezentanții ei, adică prin oamenii de lângă noi. Și ne băgăm picioarele.

Poate exista curtoazie fără patriotism? Doar în visele unora. Poate exista patriotism fără propagandă? Tot așa. Atunci să nu se mire acei auto-intitulați oameni de elită, care se întrec în a descrie România ca o țară unde nu se poate trăi (în timp ce ei devin milionari în dolari), că omul de pe stradă este bădăran și urăște/ignoră pe toată lumea. Începem să învățăm că nu ne putem disocia la nesfârșit, și că nu putem să facem treaba mare în dormitor și apoi să avem pretenții la un somn liniștit în parfum de lăcrămioare.