Articole Nașpa Rău

Ce vă ăsta grija?

Nu știu dacă am mai spus-o, dar una din categoriile socio-profesionale (bleah) pe care le urăsc este tagma economiștilor. Este mult mai ușor pentru mine să-i urăsc, pentru că îmi este relativ proaspăt în minte procesul lor de formare, și anume: se ia un elev de liceu de clasa a 12-a, care nu a învățat nimic până atunci, dar care are părinți cu o situație materială rezonabilă, și se trece printr-un proces intensiv de meditații scumpe, de preferință cu 2-3 profesori la aceeași materie (cel puțin unul fiind universitar).

Evident că în acest timp el lipsește de la școală, materiile obligatorii fiind doar pentru fraieri. La terminarea acestui cantonament, se trimite la concursul de admitere, prima dată la o facultate de stat, și apoi, dacă e nevoie, la particulară. Indiferent de calea aleasă, pentru viitorul economist urmează patru ani de stat cu cracii la stele, și de ocazionale vizite pe la facultate, în sesiune (de vară, toamnă, eră glaciară…), până când facultatea îi pune în mână diploma de absolvire și răsuflă ușurată că a scăpat de el. În acest moment crucial intervin din nou banii și relațiile lui tati, și fundul tinerei speranțe primește cadou un scaun comod într-o bancă, societate de brokeraj, instituție guvernamentală, sau orice altă minunată alcătuire de patru pereți și zece lacomi leneși.

Problema cu acești economiști este că nu fac economie. Nu aș avea nimic împotriva lor dacă ar ajuta lumea să economisească, de exemplu, petrolul, prin înhămarea lor voluntară la camioanele de marfă, sau să economisească oxigenul din atmosferă prin ținerea respirației măcar 20 de ore pe zi. Dar nu… în loc să facă aceste chestii utile, ei fac predicții și analize. Unele din aceste anal-ize sunt analizele macroeconomice, care apar în ziarele de profil, sau le găsești în gura guvernanților. Aceste analize și predicții sunt destul de exacte, dacă faci abstracție de 1-2 ordine de mărime, de semnul plus sau minus, sau de secol și deceniu. În general mă cam lasă rece, dar ultimul porumbel maro scăpat de gurițele lor a reușit să mă scoată din sărite. Porumbelul croncăne cam așa: apetitul pentru consum al populației mărește inflația, și trebuie stăvilit.

Nu sunt eu expert în economie, dar nu prea reușesc să-mi dau seama cum funcționează acest mecanism. Mă refer la mintea economiștilor, nu la inflație. Hai să vedem cum e cu consumul ăla, shall we?

Deci, după mintea mea proastă: omul are bani, și vrea să cumpere ceva de care are nevoie. Comerciantul are produsul respectiv, și are nevoie de bani. Cei doi se întâlnesc, fiecare primește ce vrea, și fiecare e mulțumit. Probleme? Deocamdată nu.

Bun, ăsta a fost scenariul static. Să vedem scenariile mai complexe. Primul: există prea multă cerere, și comerciantul vede că poate umfla un pic prețurile pentru a face un profit mai mare. Dacă prețul este agreat de consumator, acesta cumpără în continuare, pe criteriul „what the fuck”. Prețurile crescute creează, e drept, o inflație, dar aceasta este doar temporară. Frenezia consumului trece, vânzările scad, și atunci prețul va reveni la normal. Dar o scădere a inflației după 1 Ianuarie nu ajută la statistica de sfârșit de an, nu? Din nou: nici o problemă pentru consumator și pentru comerciant, doar o problemă de statistică pentru economiști.

Al doilea scenariu complex, de care de fapt se teme toată lumea: cumpărătorul nu plătește cu banii jos, ci face un împrumut. Vom avea o populație îndatorată, vulnerabilă la fluctuațiile economice, și la eventualitatea pierderii locurilor de muncă. Și care-i problema, totuși? În această tranzacție avem de-a face cu trei parteneri: cumpărătorul, care vrea produsul respectiv, și își face socoteala că-l poate plăti în câțiva ani. Nu îl obligă nimeni să cumpere, cumpără pentru că vrea, și este mulțumit. Vânzătorul își vinde produsul, și e mulțumit. Banca acordă un împrumut, știind că va primi de două ori mai mult, și e mulțumită. Nimeni nu a pus pistolul la cap nimănui.

Să vedem posibilele consecințe:

– omul plătește toate ratele, și toată lumea e fericită.
– omul nu plătește ratele, banca îi scoate apartamentul la licitație, iar vecinii lui sunt fericiți că au mai scăpat de un scandalagiu și un alcoolic (știu caz concret, iar eu am fost unul din vecinii fericiți)
– omul nu plătește, banca nu are ce să scoată la licitație, banca pierde banii. Bu hu hu, ce rău îmi pare! Banca are studii de risc, și oricum per ansamblu câștigă (asta dacă studiile respective nu sunt făcute tot de economiștii descriși mai sus).

În oricare din aceste situații, nu înțeleg de ce trebuie să fiu eu afectat. Eu sunt din principiu împotriva ratelor, pentru că nu mă dau în vânt după prețuri duble sau după o relație intimă cu perversiuni dintre bancă și salariul meu, dar dacă unii le preferă, e problema lor. Dacă dau cu capul, e din nou problema lor – de fapt toată afacerea asta e doar problema lor!

De ce-i phute grija pe guvernanți? Păi pentru că au impresia că dacă lucrurile se strică, ei vor trebui să intervină. Greșit! Labele jos, javrelor! Nu am nici un chef ca altul să iasă din rahat (mai ales dacă e o ditamai banca), în care a intrat singur, pe banii tuturor.

La fel nu mai vreau să aud de „deficitul de cont curent”. Nu, dom’le, nu țara are datorii la străini, ci oameni și firme individuale au datorii, pe care le vor plăti individual. Nu mai suntem o economie de stat. Fiecare dintre noi este o entitate care are datorii și venituri, fiecare își administrează proprii lui bani, și termenii aceștia de tip umbrelă, folosiți doar pe post de subtrefugii pentru măsuri care să ne mai ardă la buzunar nu mai au sens!

Să ne întoarcem la consum. Părerea mea, ca neeconomist, este că statul vrea să insinueze ideea de consumul ca rău absolut (al dracului, bă, ce capitalism fără consum vrem noi să facem), și că o măsură bună de a-l mai descuraja este să mărească puțin TVA-ul. Adică să mai pună laba pe ceva bani nemeritați. Iar noi să fim etern recunoscători pentru că ne-a salvat din ghearele imperialismului capitalist.

Aș vrea să închei cu câteva principii care sunt mai bune decât toate manualele de economie. Sunt principii derivate dintr-o știință obscură, veche și rar găsită în ziua de azi, știință care se numește… bunul simț. Aceste principii sunt aplicabile și individului, și companiei, și statului. Luați de-aici:

  1. Gândește-te dacă ai nevoie de un lucru înainte de a-l cumpăra. Dacă nu ai nevoie de el, gândește-te dacă măcar îl vrei al dracu’ de mult. Nu-l cumpăra pentru că vecinul tău are și tu nu, sau pentru că așa ți-a spus reclama din pauza de la Surprize-Surprize.
  2. O combină frigorifică de capacitate mare pe care ai luat-o în rate are o mică valoare dacă o ții goală din lipsă de bani de mâncare, sau dacă o scoți din priză să nu consume curent. La fel și mașina de spălat pe care o folosești o dată pe an.
  3. Toți putem da banii pe micile plăceri ale vieții, dar micile plăceri ale vieții nu trebuie să depășească venitul tău lunar.
  4. Pune banii la bancă. Nu aștepta să faci profit extraordinar, nu fi bou să te plângi că banca îți ia comision și statul impozit pe dobândă, tot e mai ieftin decât ușa antiefracție, seiful de metal și gratiile de la geam.
  5. Nu fi lacom. Nu arunca banii într-o chestie dubioasă pentru că promite profituri mari, și dacă o faci, uită de ei. Dacă ești magazin, nu cocoșa clienții cu prețuri mari când îi prinzi la înghesuială, pentru că vine și vremea când îți vor arăta fachiu.
  6. Nu aștepta să te scoată alții din rahat, când te-ai băgat singur.
  7. Nu-i lăsa pe alții să te bage în rahat.
  8. Dacă statul, primăria sau organismele internaționale îți impun taxe și impozite mai mari, iar tu nu ești întrebat, e timpul să-i iei pe respectivii de păr, să le tragi câteva sute de șuturi în fund, și apoi să garantezi cu ei un credit de consum pe care nu-l vei rambursa niciodată.

 

Acum mergeți și îmbuibați-vă de sărbători. Sau nu. Faceți ce vreți.