De la public

Conduceți preventiv. Luați-vă un TAB!

În ultimele trei săptămâni am fost în concediu în România: mare, munte, rude, prieteni și 6000 de km în mașina personală. Din ăștia nu se pun vreo 2500, care au fost făcuti până și respectiv de la graniță (Nădlacul nostru cel de toate zilele), dar rămân 3500 de km memorabili pe șoselele patriei, cu șocul adaptării cu tot. Iată deci impresiile unui șofer (român) care a stat în mașină (cu număr străin, ce-i drept) din Timișoara până în Constanța și retur, cu ceva detururi prin zona Târgu Mureș.

Ce-i drept, România te întâmpină încă din Ungaria. Și anume cu mașinile socotite cu număr preponderent cu B sau TM care te depășesc fluierând pe autostradă la unguri (asfalt parfum, apropo), în ciuda faptului că și tu mergi cu vreo 4-5 km/h peste viteza lor legală de unguri. Ceea ce la unguri pare o întâmplare este ridicat brusc în România la rang de lege: cei 90 km/h afară, 50 în localitate sunt ca salariul minim pe economie: fiecare își pune peste cât poate. (Iară comparație cu Ungaria, singura țară în care am mers și prin localități: acolo îs limite de 40, chiar 30 la oră și chiar se respectă).

Dar n-ar fi asta problema. Problema e că din partea cealaltă intră în depășire Audi-ul/Loganul/autobuzul fără să îl intereseze că între distanță, viteză și timp e o relație în defavoarea lui, și te trezești cu el în față și cu piciorul drept angajat în teste la ABS. Sau te depășește pe tine, mama ta de străin, în curbă, în urcare și cu mașina plină (ergo, demaraj canci). Pui frână, ce să-i faci, că doar n-o să-l pălească numai pe el camionul de pe contrasens. Prin comparație, cei care m-au depășit numai ca să încetinească în următoarea sută de metri nici nu merită pomeniți.

O chestie și mai uimitoare e că există români care nici când stau pe loc nu știu să conducă. Studii de caz:

  1. Are treabă la chioșcul din colț (îi trebuie țigări/parizer/cotidianul Atac/o Săniuța). Parchează în dreptul lui, cam pe unde se pune de 45 de grade din curba de 90, pune avariile, ca să vadă ciobanul când se înscrie în curbă în urma lui că el are o problemă serioasă, și merge să cumpere toate cele. Puncte bonus dacă stă la povești cu vânzătoarea.
  2. Că tot veni vorba de parcare: pe lângă fiecare stradă există în mod normal un trotuar. Dacă trotuarul are fie bordura suficient de joasă și/sau nu are gard, el devine loc de parcare. Pentru fiecare N mașini parcate pe trotuar, N < 10, există una care nu a lăsat loc de trecere decât pentru pietonii sub 5 ani, sau eventualii turiști somalezi. Puncte bonus dacă bolidul în cauză aparține clasei mini: Tico, Matiz etc.
  3. Trafic. În trafic nu se stă. În trafic se claxonează, se înjură (eventual ieșit pe geamul deschis), se turează motorul de pomană, se încearcă depășirea pe dreapta, strecurarea pe stânga, iar se claxonează. Puncte bonus dacă în timpul ăsta din boxe susură suav Guță sau Adi Minunea Infantilă.

Dar toate aceste lucruri sunt mărunte inconveniente în comparație cu o anume subspecie de șofer, din păcate pe cale de înmulțire: Homo Parvenitus Itineris Rex. HPIR e simplu de recunoscut după mașina “tare”, de preferință de teren, de preferință cu numere provizorii, incapacitatea de adaptare la condițiile locului (e.g. se crede pe autostradă în Germania, unde toate benzile sunt circulabile la orice moment și limita de viteză e scrisă pe bord, nu pe panouri), și totala disconsiderație a celorlalte chestii care se mișcă pe lângă el, fie ele vehicule, pietoni sau animale ghinioniste. Acest specimen circulă cu o mână pe claxon și una pe maneta de produs flashuri, iar dacă nu îi dai atenție devine de-a dreptul periculos. Studiu de caz:

  1. Dacia nu se dă la o parte? Nu-i nimic, o depășește (camionul face loc, no problem) și pune frână în fața ei. Puncte bonus dacă amărâtul cu Dacia derapează.
  2. Sunt două benzi și măgarul nu se dă în dreapta să-i facă loc? Îl depășește prin dreapta și apoi se înscrie prea devreme la stânga, forțându-l încet încet pe contrasens. Puncte bonus dacă măgarul pune o frână violentă ca să evite o ciocnire frontală. Bonusul se dublează pentru fiecare mașină din spatele primului măgar care e forțată să pună frână la rândul ei.

Și de parcă n-ar fi de-ajuns șoferii, mai ai de căscat ochii mari și după: vaci, gropi, capace de canalizare, bicicliști, bețivi, bicicliști bețivi, căruțe, câini, sectoare de drum în reparație nesemnalizate, curbe nesemnalizate, gropi, gropi și mai mari, gropi acoperite de apă, apă, plăci de furnir legate cu ață pe Dacia din fața ta care pică sub roțile tale când ți-e lumea mai dragă, indicatoare de drum puse după intersecție, și înca niște gropi… Păcat de peisajul din țara asta frumoasă, care moare neadmirat în dauna celor de mai sus.

Dar nu vreau să închei fără să spun două vorbe și la capitolul vești bune. Întâi și întâi evenimentele de mai sus (cu șoferii aferenți), deși cotidiene, nu reprezintă nici pe departe majoritatea. Am avut “surpriza” să observ că șoferii de camion (cu câteva excepții) se comportă civilizat și profesionist, ba chiar te ajută cu “sfaturi” pentru depășire dacă îți lipsește vizibilitatea. Șoferii “mici” sunt și ei în general atenți și uneori chiar politicoși – cel puțin față de un “străin” ca mine. Am evitat, de exemplu, nenumărate radare datorită unor flash-uri prietenoase de pe contrasens – o chestie unică șoselelor românești. Și încă ceva: femeile conduc bine, dom’le! Au fost și excepții, dar considerabil mai puține decât cele de regn masculin.

Calamitățile povestite mai sus pot fi însă ușor corectate de o poliție mai fermă și în care “proptelele” să nu mai funcționeze și un examen de șoferi mai puțin tolerant. Dacă fac o paralelă cu examenul olandez (pe care, ca român, am fost nevoit să-l dau), examenul românesc e apă de ploaie ușor parfumată cu vax de albine, iar experiența șoferului român vine abia după primele 5-6 luni de condus serios.

Cât despre drumuri, ele pot fi rezolvate numai de timp și de investiții. Din drumurile existente, cele europene cel puțin sunt excelente. Drumurile naționale sunt bune, pe alocuri cu zone mai deranjate, iar cele județene sunt după cum ți-e norocul (și bugetul județului). În prima zi de condus prin România am avut plăcerea de a conduce 20 de km într-o oră și ceva, în condițiile în care nu m-am atins de viteza a treia din cauză de gropi. Încetul cu încetul trage și infrastructura asta a noastra spre mijlocul secolului XX, că până la XXI (adică autostrăzi) mai e.

Știu că cel puțin unii dintre voi vă ziceți în barbă la ora asta, uite-l și pe ăsta, a ajuns unde-a vrut (adică în Vest) și acum nu știe altceva decât să critice. De parcă nu au și vesticii șoferi cretini, mașini parcate aiurea, marcaje stupide sau șosele cu (ptiu drace) denivelări structurale.

“Lasă, bă, că am fost eu în _____, și să vezi ce _____ am văzut acolo, mai rău ca la noi!”

Se poate. Dar cocina vecinului nu trebuie niciodată să fie o scuză pentru cocina noastră. În plus, toate astea constituie în Vest o excepție, și nu o stare a normalității. De ce a trebuit să aud sfaturi ca “pe ăștia e mai bine să îi lași în pace, că au spatele tare”  în loc de “ia-i numărul și reclamă-l la poliție pentru condus periculos”? Sunt de acord că dacă aș fi condus la fel de mult prin Bulgaria, de pildă, aș fi avut poate material pentru o scriere și mai rea decât asta. Dar pe de altă parte cu ce mă doare pe mine ca român de șoferii și drumurile bulgărești?

De urat aș mai ura, dar nu mai am motorină. Așa că am să închei aici, cu celebra urare “Conduceți preventiv”. Luați-vă un TAB 🙂

Shadow