De la public

Dușul rece

Omul nu e în adevăratul sens o entitate fizică în mediul înconjurător. Și asta din cauză că totul depinde de “ce vrea mușchiul lui”.

Când vrea să fie serios (sau mai bine zis luat în serios) atunci este irevocabil fan-ul clarității, DJ-ul logicii și propovăduitorul rațiunii fără asperități întru mântuirea unui plus de autenticitate în ochii nevestei, cuscrei, cumătrului, vărului de-al doilea din partea mamei și ai altor găuri negre care s-ar putea să-l aprecieze, având în vedere că le este silă oricum să belească ochii sau să ciulească urechile din proprie voință la orice altceva.

Pe de altă parte, când vrea spectacol, același om (mai bine zis același ADN, că țin la claritatea ideii) se dă de trei ori peste cap și devine ProMotorul mixingului, infidelul amestecului, clownul aiurelii – cu cât mai absurde, cu atât mai bine. Tot ce trebuie e un incident oarecare, după care se lărgește artificial contextul și distracția-i în toi.

Aflu că Geoană a trecut pe la mine prin Vrancea și s-a întâlnit el cu un nenea bătrân care i-a confirmat așa, la poarta casei inundate ideile ‘mnesale politice compuse din vreo douăzeci de discursuri ce s-ar putea rezuma foarte frumos pe un banner lipit pe turul pantalonilor zicând “este o dramă națională”. Chestie care ar fi de două ori folositoare:

  • o dată prin faptul că nu mi-ar mai chinui creierii capului o oră întreagă să pândesc momentul în care aș putea auzi vreo chestie nouă, un dezacord între subiect și predicat sau orice altceva (mult mai fun era Vanghelie…)
  • a doua oară, prin faptul că în loc sa țină prim-planul teveului cu capul, l-ar putea ține cu turul pantalonilor într-un sublim și neo-realist discurs făcut privind publicul cu fundul.

Nu-i bai. Om ajunge și acolo, dacă avem zile. Care zile le avem sau nu, depinde ce copaci s-au mai defrișat prin zonă.

Din amor de mixing, voi percepe tot în potrivitele vorbe ale distinsului Geoană (citez “jungla acestui pachet de legi”) o rămășiță de pădure de mangrove nedrujbuite încă în avalul vreunui dig dărâmat. Și-i voi vedea pe distinșii noștri parlamentari făcând ceea ce știu ei mai bine în mijlocul unei atare crize pline de apeluri la responsabilitate: să doarmă lejer și diafan, câte unul sau câte doi agățați de câte un buștean răzvrătit, duși de apă și dezmeticindu-se doar cât să salute relaxat alți distinși purtători de cravată rezemați de alți bușteni în derivă. Asta în cazul în care nu care cumva s-au scuzat de la atare reuniune din motive de alte treburi prin ceva stațiuni precum Sharm El Sheik, minunând localnicii și turiștii de pe acolo cu accesele lor de somnolență și căscături în mijlocul temperaturilor de 50 de grade, exploziilor, ce-o fi, că oricum nu contează.

Să-l mai văd și pe Tăriceanu pe undeva în mijlocul unei vaste intinderi de apă, noroaie și acoperișuri rupte de case, pe o insulă încă solidă numită guvern, privind placid către apă și îngânând dilematic “să mă bag… să nu mă bag…”, concluzionând fericit după ceva vreme: “oamenii au nevoie de mine aici, nu ar fi bine să le-ncurc și eu înotul disperat către vreo bucată întâmplătoare de pământ… au atâtea buturugi și necazuri în cale, sigur nu e cazul să mă bag și eu”.

Pe acest fond de evenimente, pe undeva mai în dreapta, armata americană își face exercițiile anuale cu arme uscate și soldați români umezi de așa onoare, într-un regal în care soarta cea haină n-a lăsat presa să vadă și ea cum trage președintele cu M16-le.

Care presă, că tot veni vorba, după ce încearcă apa cu bățul, își trage slipul de reportaj de senzație, ascultând cu sfințenie de o înțeleaptă vorbă din bătrâni șoptind duios “Bă, ce țâțe are aia!”, și oferind în consecință, mângâindu-și lasciv cu limba rânjetul de pe buze, o țară surprinsă topless și cu părul udat de un diluviu mai sinistru chiar decât formele ei cașectice și malnutrite, într-o minunată confuzie de siluete cu top-modelele vestice aflate la dietă de sănătate pentru aspect și viață lungă.

Care confuzie cu siluetele vestice merge până acolo încât mironosița ajunge să creadă că nu ea are nevoie de casa de modă ca să fie promovată, ci că EuroFashion are nevoie de prospături ca să-și sporească succesul mondial.

Care succes mondial, într-o surprinzătoare turnură de plete radicale, își are cheia pe undeva prin Orientul Mijlociu, într-o explozie de imagini derulându-se pe televizoarele aflate pe muchia scurt-circuitului într-o umedă localitate prin fundul Moldovei, unde tocmai din atare emisiuni se naște un sentiment ultra-religios al ființei ce aburcă niște călugărițe speriate pe cruci de lemn, cu călușul în gură.

Care căluș tot soarta l-a luat din gurile imenșilor mastodonți baroni locali, singurii cu adevărat supraviețuitori ai oricăror catastrofe, în ciubotele lor verzi și rânjetul preocupat de 8 megapixeli surprins în colajele aceleiași prese rătăcite în natura moartă goală pușcă prin durerile și uluirile însoțite de cruci făcute hotărât cu mâna dreaptă în fața unei icoane făcătoare de minuni ce plânge rășina din lemnul învechit și urcă preotul local în al nouălea cer înainte să-i fi venit sorocul.

Iar atunci când în tot amalgamul spectaculos, în show-biz-ul râșnițând continuu lovele murdare îți vine să te întrebi “și totuși cine, domnule, mai e propovăduitorul clarității?”, se întâmplă să moară un cioban vrâncean cu mâna întinsă, rezemată pe genunchi și cu degetul mijlociu ridicat, absolvit prin moartea violentă de semnificația gestului, care gest rămâne imortalizat într-un reportaj generator de insipide polemici…

Și toate astea în paginile acelorași ziare și pe ecranul aceluiași televizor unde puteți înghiți mult și bine cu linguroiul la mixajele eroico-erotice ale descreierării celorlalți oameni rămași vii, absolviți momentan de dileme prin marea mahmureala audio-vizuala ce-i încearcă calculând TVA-ul unui ajutor ce l-ar fi putut face dacă lumea n-ar fi fost așa cum e – adica fix așa cum au făcut-o ei.

Și ăla ditai consilier local fură conservele din ajutoare…

Hai sictir!

Lolek