De la public

Libertatea (presei)

Oareșcum, pe final în contrast cu cele scrise de înalpreasfinția sa god, după ce mă plezni pe mine, așa, un set de gânduri metafizice, probabil datorate digestiei ușor deranjate pe care am avut-o în ultimele zile; deci ziceam că lovit, metafizic vorbind, de evenimentele ultimelor zile adicătelea libertatea presei vs. reacția dură a mahomedanilor vs. digestia mea m-am hotărât să-mi propun spre auto-dezbatere cestia asta cu “libertatea”.

Buuun. Pentru că nu-mi prea place șablonul, template-ul, maxima și aforismul “Libertatea este necesitatea înțeleasă (sau acceptată)”, de care este acuzat marxismul deși are rădăcini prin Hegel și Spinoza, m-am gândit să dau propria și personala definiție a libertății. Și ar suna cam asa: libertate înseamnă să fac ce vrea mușchii mei. Până aici nu cre’că am descoperit nici o gaură în macaroană fiindcă vine, în mod natural, întrebarea: da’ dacă mușchii mei vrea să-i dau în cap la vecinu’ de la 3 că mă cam enervează ce față are? Realitatea e că pot s-o fac. Sau măcar să încerc s-o fac, că poate se apără omu’ și mă aleg cu o mână ruptă. Sau îmi iese, îi sparg capul, îi adaptez fizionomia la criteriile mele estetice și mă aleg cu o bursă la Gherla sau mai știu io pe unde.

Hmmm. Deci, așa cum îmi dă mie din calculul propozitional, libertatea e pe undeva în sfera intenției. Adică pot să încerc să mă fac Băsescu când o să cresc mare, pot să încerc să mă duc să-l aduc în România la judecată pe măgarul ăla de american care l-a omorât pe Teo Peter, pot să încerc să mă duc la casa albă și să-l deposedez pe Clinton de valiza cu buton (care ar sta mai în siguranță la mine), sau pot să încerc să ajung pe lună, dacă fac rost de o scară corespunzătoare. Că-mi iese sau nu, asta e o altă poveste. Ca urmare a acțiunilor mele s-ar putea să fluier păgubos o doină de jale și de dor, e și asta altă poveste…

Ca o primă concluzie ar fi: pot să am orice intenție (sunt complet liber). La realizarea intențiilor/post realizarea intențiilor încep niște probleme. Adică încep legile. Astea ar fi, așa, după capul meu + stomacul meu deranjat, un fel de medie realizată prin consens a îngrădirii libertății de acțiune, ca să-i facă pe ăia ca mine să se gândească de 2 ori înainte să încerce să-i remodeleze fața vecinului, printr-o relație simplă profit-pierdere.

Unde naiba vroiam să ajung? A, da. Acuma legile alea sunt de tot felu’, alea din cartea aia mare pe care o studiază (sau ar trebui s-o studieze) blondele de la drept. Când intențiile tale urmate de acțiuni se încadrează în carte, pedeapsa vine clar și limpede – sau așa ar trebui să funcționeze exercițiul ăsta (ignorăm aici faza de mai sus cu americanu’).

Mai sunt legitățile naturii, cum ar fi alea legate de atracția gravitațională, presiune, temperatură, călcatu’ unui tigru pe coadă, etc. Și pe astea ai libertatea să le (în)calci da’ nu e tocmai recomandabil, cel mai bine vă poate spune asta un copil de 1,5-2ani, care le experimentează.

Și acuma mai sunt, să le zicem, legile bunului simț elementar, legile etice și morale, legile conviețuirii. Astea ar fi cumva niște legități ale normalității sociale. Și alea zic așa: Ai libertatea să te scobești în nas și să extragi de-acolo un muc de 20cm spre bucuria celor din jur, da’ nu e frumos. Ai libertatea să îmbrâncești pensionarul din fața ta care nu poate fi la fel de zglobiu ca tine în ocuparea unui loc în autobuz dar nu e frumos. Ai libertatea să fii nespălat, vulgar, mitocan, rău-voitor, împuțit, mincinos, incult, tembel, intolerant, violent, etc. într-o anumită măsură fără ca să existe măsuri coercitive care să te stopeze. Numai “nu e frumos”.

Și mai există o gamă infinită a libertății. Aia de a fi bun. Acolo n-o să te oprească nimeni și nimic.

Și mai există și o libertate esențială: libertatea de a alege între bine și rău socialmente vorbind – concepte superioare de care e conștient numai omul – și asta mai în fiecare situație. Nu neapărat așa de bipolar, ci pe 10.000 de nuante intermediare.

Din punctul ăsta de vedere, restul mi se par “technicalities”. Că te folosești de libertatea de a ataca o țară și a o ocupa pe motiv că, ăăăăă, hmmmm, dacă tot te-ai dus până acolo, acu’ ce să faci?, că te folosești de libertatea de a arde steagul unei alte țări sau de a-ți bate joc de credința altuia (interesant ce revoltat și pornit pe bătut arabi e șeful meu danez pen’că băieții au ars steagul Danemarcei. N-o fi cumva aceeași situație, terfelirea unui simbol important pentru celălalt?), sau te folosești de libertatea de a merge la birou cu un Boeing 707 nu sunt decât fațete ale aceleiași libertăți.

Ca o concluzie, care undeva, parțial, e aceeasi cu cea din “Magicianul” lui Fowles (carte cam lungă pentru ideea de bază) “avem și libertatea de a nu lovi”. Eu aș mai adauga și: pen’că nu suntem meduze, râme, găini sau Bushi, avem și o responsabilitate a manifestării libertății, mai ales în raport cu libertățile din zona unde nu există nici un fel de măsuri coercitive și, într-un fel, datoria de a uza de ele cu foarte mare discernământ.

Iar la capitolul ăsta “libertatea presei”, presupusă a fi condusă/făcută de oameni inteligenți și conștienți (mult mai inteligenți și conștienți decât media gloatei care arde steaguri, de exemplu), de fapt la capitolul responsabilitatea presei de pretutindeni, rezultatul e asemanator cu cel al stomacului meu deranjat înca din primul capitol… Cât despre responsabilizat presa: ptiu drace! comunistule!, ce vrei, cenzură?

Horațiu R.