De la public

Mândria de a fi român

Într-o bună zi, acu’ o bucată de vreme, pen’că nimeni nu te întreabă dacă ești de acord cu plasamentul spațio-temporar și cu moștenirea genetică, m-am trezit și eu la viață prin norul lui Magellan, galaxia Calea Lactee, brațul Orion, sistemul solar al stelei Sol, planeta Terra, continentul Europa.

Până aici n-am nimic special de comentat, de-abia de-aici încolo începe durerea mea. Din ditai locu’ m-am născut tocmai în Romania.

Și ca și când asta nu ar fi de-ajuns, deși cu o mamă maghiară, am fost crescut în cea mai românească cultură posibil, în așa fel încât nu am nici cea mai mică șansă să pot să pretind că aș fi altceva decât român neaoș. Din nefericire, odată cu vârsta, am început să percep chestia asta ca pe un handicap, și așa cum trebuie să-ți asumi handicapul și să trăiești cu el, așa și cu poporul din care faci parte, îți place sau nu, ești o parte din el și nu te poți debarasa de moștenirea culturală în care ai fost crescut și educat.

Și acuma îmi iau avânt, trag aer adânc în piept, mă țin de nas, închid ochii și afirm: Mi-e rușine că sunt român! Aș vrea să fiu oricare din 20 de alte nații pe care le cunosc cât de cât, da’ nu mai am ce să-i fac. Am să încerc să explic și de ce.

În primul rând n-o să invoc deja mult prea evidentul și criticatul mioritism românesc, și nici înclinația spre asasinarea de capre peste gard. Și nici la lenea patologică sau alte tare, care de care mai simpatice, cam generalizate. Cred că și văd cum unele din proprietățile astea încep să dispară.

Gata cu introducerea asta că încep să uit ce vreau să zic cu adevărat, deci, care sunt chestiile care mă scârbesc și mi se par adânc imprimate în cultura și spiritualitatea românească:

1. Festivismul

Avem o bijuterie de țară, ecstrasuperultrahiperbogată, minune mare dom’le, cum nu s-a mai văz’t. De la petrol la superatracții turistice avem de toate, cum n-are nimeni.

Basme! Povești cu Hänsel și Gretel. Om fi având noi câte ceva da’ în tâmpenia noastră nu ne dăm seama că nu vom putea extrage țiței niciodată la nivelul/prețul țărilor arabe, fier la cel al Australiei și tot Austria și Elveția vor rămâne țările unde se duce lumea la schiat, iar la mare în Grecia și Spania. A, de exemplu, stăm mai bine ca Ungaria din punct de vedere al resurselor, adevărat, dar asta nu prea înseamnă nimic. Când ai un chilot pe tine ești mai îmbrăcat decât ăla cu frunza sprijinită de…

Tot în capitolul ăsta intră și istoria. Băi frate, când iei o carte de istorie ți se pare că de când lumea și pământul poporul ăsta n-a făcut altceva decât să-i snopească pe unii și pe alții în diverse bătălii (una mai năpraznică decât alta). Vitejie pe toată linia, eroism și piepturi aruncate în față, las’ numa să vină că scoatem noi coasele, topoarele și sucitoru’ la ei și-i trimitem acasă și răriți și subțiati de foame și sete (după chestia cu arsu’ câmpiilor și otrăvitul apei).

Ce contează ca în 2000 de ani și mai bine, perioadele de “libertate” cumulate împreună pe provincii (chiar dacă uneori suprapuse) nu adună nici 200 de ani și numa’ cine n-a vrut nu ne-a spulberat? Ce contează că în istoriile celorlalți marile noastre victorii apar ca niște mici încăierări, pen’că de fapt ei erau ocupați în altă parte cu războaie adevărate? Sau că la jumătate dintre ele eram niște participanți nesemnificativi la războaie între alții mult mai puternici? Ne lăudăm că n-am fost pașalâc turcesc ca alții, păi de ce să fim? De ce să țină turcii armate staționate la noi când, de bună voie – așa cum facem și acum (vezi NATO) – ne asumam vasalitatea și le ceream protecția, iar domnitorii își cumpărau tronul la poartă? Că de cuceriri nu e cazul să povestim că n-avem ce și la urma urmelor nu agresivitatea este semnul popoarelor înfloritoare? Nu zice nimeni să ne ascundem pe undeva cu o asemenea istorie, la urma urmelor toate statele mici au avut soarta asta, dar să te mai și bați cu cărămida în piept cu texte gen popor viteaz și luptător e de-a dreptul patetic.

2. Cultul personalității

În mod ciudat, percepția comună despre cultul personalității este că ar fi o boală a individului. Adică ceva gen “Ceaușescu suferea de cultul personalității” sau cam așa ceva. Complet greșit. Ceaușescu suferea de paranoia și, ca majoritatea paranoicilor, voia să vadă că e apreciat și că lumea ține la el. Cultul personalității e o boală socială, a mulțimilor și nu a personajului vizat. Și, doamne, cât de bolnavi suntem. Ne-am umplut de “cel mare și sfânt”, de “viteazul”, de “luceferi”, de “cel mai mare … al tuturor timpurilor”, “… de aur”, etc. Nec plus ultra. Gata, terminați cu poezia că n-o să-l egelați niciodată pe Eminescu, ca Hagi nu se ezistă așa talent, iar ca Maria Tănase n-o să mai cânte nimeni.

Nu numai că punem un capac scurt și orice vine e băgat dedesubt, dar, mai mult, reușim să aruncăm în umbră valori adevarate. Un exemplu clasic pe care comit blasfemia sa-l dau e Eminescu care, oricât ar fi de important pentru limba română, este un romantic întârziat (un termen ușor pe care de obicei îl înlocuiesc cu retardat), a cărui universalitate e 0 (zero) și care comparat cu romanticii adevărați – pentru colțul de lectura vă recomand Heine, Schiller, Shelley, Lamartine, Musset, Lermontov, Pușkin – e un fel de Pepsi sau alte lichide cu clabuci.

By the way, hai să vedem cine găsește 5 asemănări între “Demonul” lui Lermontov și “Luceafărul”… Ei, și unde să-i mai bagi pe lângă stralucirea asta pe Blaga, Stănescu, Sorescu, Augustin-Doinaș, ca să dau numai câteva nume? Ăștia sunt niște furnicuțe pe lângă elefant…

Să ne fie clar, noi îi mitizăm, zeificăm, noi ne punem capacul. Germanii nu se îneacă când spun despre Beethoven că e “unul dintre cei mai mari compozitori clasici”.

3. Naționalismul

Curentele naționale au fost extraordinare, progresiste și mirobolizante în secolul XIX, când cu formarea statelor naționale. Pe noi nu ne-a anunțat nimeni că faza a fost depășită. Nu povestesc aici de șovinism, rasism sau alte ism-e xenofobe ci de naționalismul cultural. Există o limită până la care identitatea culturală merită păstrată, cre’că ar trebui să renunțăm la copacul natal pentru o casă cu acoperiș.

Nu tot ce e românesc e bun. Nu suntem mai deștepti decât alții, și cea mai simplă măsură este exact universalismul, adică cât de tare participăm la fondul cultural al omenirii în general, și abia îmi aduc aminte 2-3 nume, în parte și datorită capitolelor de mai sus. Nu suntem mai generoși, mai muncitori, mai capabili sau mai orice altceva decât ceilalți. Singurul lucru adevărat e că avem femei mai frumoase decât o mare parte din celelalte popoare. Dar atât. Și asta ține de gene nu de efort cultural. A venit momentul să mai renunțăm la o parte din românism, să ne mai uităm și la ce are vecinu prin curte și să învățăm câte ceva, să ne sincronizăm cu ceilalți. Altfel rămânem cu bananele.

Cu proprietățile astea exacerbate și cultivate n-o să prea ajungem departe și, din nefericire, sunt adânc înrădăcinate în ceea ce se numește conștiintă colectivă. Și ne transformă într-un popor patetico-hilar, un soi de personaj de telenovelă.

Dar n-am chef să închei în tonul ăsta. Chiar dacă generația mea e cam sacrificată în efortul de a ne alinia cât de cât cu lumea civilizată, vreau să cred că undeva, într-un viitor nu foarte îndepărtat, vor fi și motive adevărate de mândrie. It’s up to you, guys, ăștia mai tineri!

Eu personal, am încredere foarte mare în ăștia mai tineri decât mine și mă aștept la tot felul de chestii surprinzătoare de la ei. Până la a mă face să mă simt mândru că sunt român.

Horațiu R.