Articole Nașpa Rău

Reabilitarea Mioriței

Ce ne caracterizează pe noi, românii? Care este trăsătura definitorie, pe baza căreia suntem clasificați ca specie? Toți cunoaștem clișeele standard: românul e ospitalier, românul e viteaz, românul e inteligent, românul e pașnic, sau clișeele mai puțin standard, gen „românul e viril”. Sunt acestea adevărate? Și dacă sunt, ne definesc ele pe noi?

Românul e ospitalier: da, cu siguranță este, atunci când vine un străin sau un director de la București. Românul se face luntre și punte pentru a fi pe placul celui de care depinde situația sa materială sau profesională. Generalizând un pic, putem spune că românul este întotdeauna ospitalier și amabil cu superiorii săi. Este asta ospitalitate? Nu, asta e lingușire! Atunci când directorul îl va primi pe muncitor în casa lui, sau profesorul pe student, sau generalul pe soldat, atunci putem spune că ospitalitatea ne caracterizează.

Nu știu cât de viteaz e românul pe timp de război, dar am văzut cât e de viteaz pe timp de pace. Când oamenii sunt jefuiți ziua în amiaza mare și publicul stă și privește, cu mâna în cur, asta spune multe despre vitejie. Românul e pașnic? Da, de aceea noi am avut cea mai sângeroasă revoluție, urmată de o pașnică mineriadă! De aceea cel mai bun argument într-o ceartă, pentru mulți, e pumnul sau bâta!

Este românul inteligent? Cu siguranță. Românul va găsi imediat portițele din orice lege, pe care le va folosi pentru a face un ban nemuncit. Românul se mândrește cu inteligența lui, la care îi mai spune, colocvial, șmecherie, și-i disprețuiește pe cei care aleg calea muncii cinstite.

Este românul potent? Nu știu, dar dacă un popor ajunge să se mândrească cu așa ceva, înseamnă că are probleme. Cred că nu suntem mai potenți decât alții, ci mai obsedați de sex: toate înjurăturile noastre au tentă sexuală, facem referire la organele sexuale în contexte total neutre, până ajungem să identificăm persoana cu organul său („băi p*lă”, „tu p**dă”).

După ce toate aceste clișee moderne s-au epuizat, nu ne rămâne decât să ne întoarcem la folclor. Balada Miorița este considerată de mulți ca definitorie pentru poporul român. Este ea oare? Deși am criticat destul de dur această baladă, ea prezintă de fapt o imagine chiar idealizată a românului. Calmul în fața morții? Acceptarea cu seninătate a inevitabilului, împăcarea cu natura și cu soarta? Da’ unde Zenu’ meu vă credeți? În Tibet? Cum ar spune ciobanul nostru tipic, coborând din Grand Cherokee: BULLSHIT!

Adevăratul caracter al unui om se vede atunci când este pus în situații limită, iar anul acesta nu a dus lipsă de astfel de situații. Cele mai importante sunt inundațiile și reținerea pașapoartelor celor care au depășit 90 de zile de stat în UE. Sunt aceste situații similare? La prima vedere nu, dar de fapt sunt absolut identice. Ambele afectează grav starea materială a celor implicați. Pentru ambele au existat semnale de avertizare cu mult timp înainte. În ambele situații aceste semnale nu au fost luate în seamă, oamenii preferând să creadă în minuni. În final, în ambele situații toată lumea a devenit isterică, a început să se plângă și să acuze în stânga și în dreapta.

Este românul pasiv? Este! Asta ne-o spune și Miorița. Acceptă românul soarta cu seninătate, sau măcar cu conștiința că a fost greșeala lui? Nici pomeneală! Românul se vaită, face spectacol din nenorocirea lui, imploră cu lacrimi în ochi ajutor în fața camerelor de luat vederi, și acuză pe toată lumea, pe vii, pe morți, pe sfinți și pe draci. Asta e trăsătura caracteristică! Românul va fi clasificat în insectarul popoarelor ca HOMO ULULATUS (omul bocitor).

Balada Miorița trebuie modificată, iar eu am niște sugestii. Momentul în care superoaia vine să-l avertizeze pe cioban de pericolul iminent ar putea arăta cam așa:

– Stăpâne, stăpâne,
îți cheamă și-un câine
Că la-apus de soare
Vor să mi te-omoare…
– Care câine, fă
Nu știi că l-am dat
Pe rachiu, în sat.
Sau l-oi fi mâncat?
Nu știu, eram beat.
Ce vorbești de crime,
Oare nu ți-e bine?
Ai halucinații,
Ca la inundații?
– Apele-au venit…
– Da, că ai cobit!
Lasă-mă să beau,
Și culcat să stau,
Du-te în coteț
Că n-am chef de sex!

Ciobanul ignoră avertismentele, dar nu trece mult timp și se trezește cu cei doi ciobani în fața lui, cu topoarele în mâini. Își va accepta el soarta în liniște? Își va da seama de greșeala lui? Nu. Va trece în „ProTV mode” și în loc de brazi, păltinași și stele căzătoare vom asista la ceva de genul:

– Vai de capul meu!
Domnul Dumnezeu
Tare mă urăște
Și mă pedepsește
Vrea ca eu să mor
Ucis de topor!
Cu ce am greșit?
Ce-am păcătuit
De vrea să îmi ia
Offf, viața meaaaaa!
Dragă maica mea,
Du-te undeva,
Că tu m-ai născut
Ca să fiu futut!
M-ai făcut român,
Cu-un bețiv bătrân,
Nu cu vreun german,
Sau canadian.
Tu ești vinovată,
Pentru a mea soartă,
Tu și cu Bruxelu’,
Porcul și cățelul,
Boc și cu Băsescu,
Roman, Iliescu,
Toți sunteți vorbiți
Ca să mă beliți!

Acesta nu este un articol de scârbă. Nu mi-e rușine că sunt român, și nu mă disociez de cei descriși mai sus. Prea mult am scos în față clișee, iar la adăpostul lor suntem ceea ce suntem. Suntem mândri că am avut un Ștefan cel Mare, sau un Mihai Viteazul. Ne place să ne identificăm cu ei, să spunem că ei sunt ai noștri. Dar când vine vorba de Ceaușescu, Iliescu, Năstase, Sechelariu, și alți mândri exponenți ai elitei moderne, avem tot timpul impresia că au aterizat de undeva, cu un OZN, și au început să ne exploateze. Sunt ei diferiți de noi? Dacă unul din acești dictatori de buzunar a avut o origine umilă, ne grăbim să i-o criticăm, și să-l etichetăm ca parvenit. Dacă, din contră, este descendentul unei familii bogate, vom spune că este opresor din tată în fiu, și că nu are îndurare pentru suferințele omului de rând. Dacă este evreu, țigan, tătar sau ungur vom spune că aceasta este cauza pentru care e un ticălos. Facem orice pentru a ne disocia de ei, să spunem cumva că ei nu sunt parte a poporului român, sau cel puțin nu parte reprezentativă. Dar care e partea aia reprezentativă?

Criticăm statul că e corupt, dar în viața noastră de zi cu zi facem, la scară mai mică, ce fac ei la scară mare. Avem un SRL, vindem jumătate din produse fără a le marca în casă, și umflăm cheltuielile prin bonuri de benzină, iar apoi ne plângem că impozitele sunt prea mari. Montăm apometrele pe invers, și apoi ne mirăm că pierderile sunt enorme. În funcție de serviciul pe care îl avem, ducem acasă o pâine, un pui, câteva CD-uri, tragem la xerox o carte, toate lucruri mărunte dar care se adună.

Asta suntem, cu asta defilăm. E cazul, totuși, să ne trezim, și să ne uităm în oglindă. E prea bună scuza „dacă ăla face așa, de ce să nu fac și eu”. De ce nu „dacă nu fac eu, poate nu va mai face nici el”? De ce să predomine spiritul de turmă? O fi ea Miorița reprezentanta poporului nostru, dar nu e cazul să fie chiar din titlu.