Articole Nașpa Rău

Starea de demență

În aceste zile în care multora li s-a urcat apa la cap, nu este chiar inutil să facem o paralelă cu un eveniment care s-a petrecut acum șapte luni în Asia: binecunoscutul tsunami. Poate unii dintre voi își mai amintesc de articolul pe care l-am scris la puțin timp după dezastru, articol în care, ca nesimțit congenital și persoană insensibilă la durerile omenești (mai ales atunci când sunt ale altora), minimalizam proporțiile dezastrului, cu ajutorul neiertătoarei statistici.

Ceea ce nu am spus atunci a fost motivul pentru care am scris acest articol. Când s-a petrecut dezastrul, am considerat normal ca pe toate posturile de televiziune și de radio să se vorbească numai despre asta. La o săptămână după dezastru, era încă rezonabil ca știrile despre tsunami să fie în prim-planul jurnalelor de știri. Dar la două, trei săptămâni, nu mai era normal! Bun, din nou mă veți eticheta ca nesimțit și indiferent: cum, pentru că drama unor oameni ți-a stricat ție cheful de Crăciun și de Anul Nou, te revolți? Nu, domnilor, nu de asta am fost revoltat. Problema cu această insistență a ziariștilor de a accentua proporțiile dezastrelor este că se instaurează, voit sau nu (dar înclin să cred că voit) o conștiință a vinovăției asupra oamenilor. Nu a trecut mult timp până când au apărut voci care spuneau că acel tsunami a fost o pedeapsă de la Dumnezeu. Singurul lucru asupra cărora aceste voci nu se puneau de acord era dacă pedeapsa asta a fost îndreptată asupra populației majoritar mahomedane a teritoriilor inundate, sau asupra suedezilor aflați acolo în vacanță (pentru că, nu-i așa, toată lumea cunoaște sexualitatea noncomformistă a suedezilor). Aceste păreri nu au fost izolate, dovada aici. În aceste condiții mie mi s-a părut rezonabil să mă întreb ce fel de Dumnezeu prefer: unul care se uită la statistici și zice: „ei, nu e așa tragic, oricum sunt prea mulți oameni pe Pământ, și oricum peste o zi sau două populația va crește la loc și va acoperi golul”, sau un Dumnezeu care se scoală a doua zi de Crăciun și-i spune la fiu-său: „Oh my God, am uitat să-ți cumpăr ieri un cadou de ziua ta… hai că vreau să mă revanșez astăzi, spune-mi ce vrei”, iar fiul său să-i răspundă: „Tată, am fost tare supărat că ieri ai uitat de cadou, acuma vreau ceva cu adevărat deosebit. Uite, dacă ai putea să dai un tsunami ca să radă de pe fața Pământului un sfert de milion de musulmani și câteva mii de suedezi perverși, mă vei mulțumi… cel puțin până la Paști”. Ei, voi pe care Dumnezeu îl preferați?

Și acum să ne întoarcem pe plaiurile mioritice, unde în ultimele zile natura ne învață că nu tot ce e ud e bun. Săptămâna trecută toată presa se întrecea în a prezenta cât mai apocaliptic situația din țară. De la tonul plângăreț, jalnic și oarecum fatalist (vă mai amintiți de brazii, păltinașii și stelele căzute din Miorița) al Evenimentului Zilei, care zilele astea face tot posibilul ca să-și recapete numele de Excrementul Zilei, la atitudinea alarmistă a agenției de știri Amos News, care zbiera de pe pagina principală cum (www.informatia.ro ) că e musai să se declare starea de urgență. Mă rog, până la urmă cred că le-a spus cineva cât de penibili sunt, și au retras chestia aia de pe site. Tabloul clinic al presei din ultima săptămână e clar: suntem toți sub ape, vine potopul, sfârșitul lumii, Apocalipsa, și dacă cumva ne încăpățânăm să ne uităm pe geam și din întâmplare vedem un soare strălucitor sau niște norișori răzleți, asta e doar o iluzie, sau mai rău, poate suntem deja morți și nu mai vedem realitatea.

Dacă presa este isterică prin natura ei, cu siguranță că ne putem baza pe maturitatea clasei politice, care se va uni în fața dezastrului și va pune binele cetățenilor pe primul loc, nu? Da, sigur, poate ați uitat în ce țară trăim! Două personaje au făcut figură aparte: rahatul de Geoană și gunoiul de Vadim. Sau era gunoiul de Geoană și rahatul de Vadim? Scuze. Geoană, împins de la spate de Iliescu, a luat în brațe cuvintele „stare de urgență”, pe care le-a repetat în toate microfoanele care-i erau băgate în gură, acuzând în același timp de indiferență și de stabilire greșită a priorităților pe actualii guvernanți. Oare de ce aș fi în stare să pariez că dacă chiar ar fi fost decretată starea de urgență, același fin diplomat Geoană ar fi fost primul care ar fi strigat că se încearcă instaurarea dictaturii în România? Și împreună cu el ar fi strigat aceeași parte a presei care o cere cu lacrimi în ochi?

Dar hai să nu-l judecăm prea aspru pe Geoană, pentru că nu e nimic mai firesc decât să-ți folosești locul călduț din parlament, pe care te-a pus populația, pentru a-ți crește cota de popularitate pe baza nenorocirilor abătute pe, culmea, aceeași populație. O critică bine plasată aici, un ajutor nesemnificativ acolo, o atitudine disperată, și populația amatoare de telenovele te va considera imediat unul de-al lor. Dar cum am spus, să nu-l judecăm prea aspru pe Mirciulică, pentru că totuși el este vocea rațională a opoziției. El? Vocea rațională? Clar, dacă facem comparație cu celălalt salvator al națiunii, domnul V.C. Tudor.

Spicuim la întâmplare din fițuica „Tricolorul – ziar popular, creștin și european”, numărul 400, an 2 (pur și simplu pentru că este ziarul de azi, nu pentru că ar fi singurul număr care abordează problema). Ia uitați:

“Asa-zisul presedinte a disparut fara urma, într-un moment cînd tara are nevoie, mai mult ca oricînd, de un conducator. Tragedia pe care o traiesc românii, din mai si pîna în iulie, reprezinta bataia lui Dumnezeu, în primul rînd pentru ticalosia conducatorilor si degradarea moravurilor.”

“…a luat Dumnezeu mîna de pe noi si ne-a ingropat in noroi…”

Poate că mă veți întreba de ce îmi pierd vremea citind ziarele lui Vadim, când aș avea ceva mai bun de făcut, plus că această reacție nu constituie chiar o surpriză de proporții. Ce mă enervează este același lucru ca în cazul tsunami-ului: justificarea unor dezastre prin prisma pedepsei divine, cu scopul de a obține beneficii pentru partidul tău sau religia ta. Nu știu unde am citit, dar cred că e un lucru destul de cunoscut, că în timp de război cei care sunt găsiți jefuind cadavrele sunt împușcați pe loc. Aici avem de a face cu un alt fel de jefuitori de cadavre, care jefuiesc și pe cei morți, și pe cei vii, în numele Domnului sau al binelui țării. Știe el Băsescu de ce nu instituie starea de urgență: probabil că pedeapsa cu împușcarea a fost eliminată.

Să ne întoarcem un pic la presă, pentru că e mai puțin grețoasă (dar tot e nevoie de o lămâie). Poate totuși cineva să-mi spună de unde aș putea să aflu și eu ceva informații corecte? Pentru că am impresia că marii noștri profesioniști în ale jurnalismului nu sunt cu mult mai informați decât omul obișnuit de pe stradă, și poate nici cu mult mai culți. M-am săturat să citesc editoriale din care nu aflu nimic, ci doar frustrarea sau exaltarea autorului, dar nici un pic de analiză informată. M-am săturat de ziariștii care astăzi se dau mari experți în economie, și vorbesc de acordul cu FMI, de deficitul bugetar și de inflație, iar mâine vorbesc de drama pensionarului și a șomerului disponibilizat, și pe un ton acuzator cere ca statul să facă ceva. M-am săturat de cei care au urlat către guvern să deblocheze banii pentru zonele calamitate, iar apoi, cu o satisfacție sadică, scriu că asta ne va duce deficitul bugetar la 1% din PIB, și asta ne va da dreacu acordul cu FMI. M-am săturat de cei care strigă în gura mare să se facă ceva în legătură cu corupția din țară, dar apoi dacă se încearcă schimbarea unor legi îl acuză pe Băsescu de dictatură. De fapt, m-am săturat să găsesc în paginile ziarelor opiniile bătrânilor din autobuze, care azi vor una, mâine alta (dar întotdeauna vor gratuitate). Știu, dragi ziariști, că trăiți din panică, scandal și controversă, dar printre noi mai există unii care vor fapte și analize lucide, nu impresii pe care le pot auzi și în piață.

De ce nu a decretat Băsescu stare de urgență? Nu știu, și sunt sigur că nu știți nici voi, oricât de multe speculații ați face. Dar sunt ceva șanse ca el să fi avut un motiv pentru asta, nu? Cred că România este singura țară din lumea asta care are 22.000.000 de președinți, la fel de mulți prim-miniștri, și tot atâția experți în ape. Și să nu mai aud de deplasările în teritoriu cu cizmele de cauciuc! Singura justificare pentru aceste deplasări ar fi dacă în urma lor ar cădea capete de autorități locale (pentru că dacă mii de primari, prefecți, consilieri județeni și alte gunoaie politice alese democratic nu pot face nimic, nu cred că un prim ministru e mai breaz).

Poate că Dumnezeu vrea să ne pedepsească, dar nu pentru că e Băsescu președinte, sau pentru degradarea moravurilor, ci pentru că am fost proști și am tăiat pădurile, și pentru că au fost lăsați oamenii de știință (oamenii care ar fi putut preveni dezastrul, care ar fi putut să prevadă consecințele defrișărilor) să moară de foame, în timp ce avocații și economiștii s-au îmbuibat peste măsură. Sau poate nici nu a vrut să ne pedepsească, ci să ne trezească odată, pentru că nici un popor cu care natura a fost prea blândă nu a evoluat. Oricum, acum avem șanse de evoluție, pentru că se pare că vremea nu se va potoli prea curând, și se pare că statul cu mâinile în sân, sau pe sticla cu rachiu, sau împreunate în rugăciune, nu ne ajută prea mult.

Articol publicat inițial pe 18 iulie 2005