Articole Nașpa Rău

Nu vreau în Congo!

Rezultatul alegerilor a arătat clar o polarizare a societății: oamenii cu o oarecare educație au ales DA, iar populația agricolă, senilă sau fără școală a ales pe băieții răi. Din păcate, ultima categorie de persoane a avut majoritatea numerică (asta pe lângă anumite efecte de ajustare la masa verde). Nu este anormal ca într-o țară numărul intelectualilor să fie mai mic decât al celor cu studii medii sau mici, dar este anormal ca părerea celor cu școală să nu conteze absolut deloc în luarea deciziilor importante.

Ce este de făcut? E clar că nu ne ascultă nimeni, oare ar fi cazul să ne rezervăm bilete pentru Congo? Și cine ne va simți lipsa? Nu, nu asta e soluția, ci există una mult mai simplă și mai elegantă: ne declarăm minorități naționale! Nu este deloc prea absurd, stați puțin să vă explic. Nu știu exact care este definiția unei minorități naționale, așa că voi apela la bunul simț, și voi presupune că este vorba de un grup de persoane care se deosebește de grosul populației unei țări prin limba vorbită, cultură, obiceiuri, port și eventual rasă. Vom vedea că grupul minoritar al intelectualilor din România satisface aceste criterii.

Limba vorbită: pe lângă faptul că avem o serie de cuvinte care nu se găsesc în vocabularul populației majoritare, precum „implementare”, „acid dezoxiribonucleic” sau mai simplele „pardon” și „mulțumesc”, există o serie de diferențe legate de sensul unor cuvinte. De exemplu, cuvântul „corupție” are pentru noi sensul de „furt”, și nu de „mijloc inevitabil de suplimentare a veniturilor oficialilor publici”; cuvântul „serviciu” înseamnă „locul unde muncim de dimineața până seara”, nu „locul unde mergem ca să ne bem cafeaua și să stăm la o bârfă”; cuvântul „carte” înseamnă „mai multe coli de hârtie scrise, legate împreună, din care prin citire se poate extrage informație”, nu „bucată de carton sau plastic, de dimensiune 4×8 cm, care are imprimate diferite semne gen treflă sau caro, folosită la jocurile de noroc”. Și multe altele.

Portul: grupul nostru minoritar se distinge de masa majoritară prin faptul că preferă hainele care nu provoacă daltonismul celor care ne văd, prin suprasolicitarea celulelor retiniene sensibile la culoare. De asemenea, portul nostru iese în evidență prin absența petelor de balegă, ulei de motor, sau de băuturi alcoolice, precum și prin absența mirosului caracteristic.

Obiceiurile: diferențele cele mai mari sunt la acest capitol. Obiceiuri precum cititul, spălatul zilnic, folosirea deodorantului, curățenia locuinței, spălatul hainelor și în alte zile decât în ajunul sărbătorilor, bărbieritul bărbaților sau epilatul femeilor nu se găsesc la populația majoritară. Obiceiurile acesteia sunt diferite: băutul fără măsură, de dimineața până seara, în cazul bărbaților, sau privitul la telenovele în cazul femeilor, ziua tipică încheindu-se cu o ceartă între bărbat și femeie, a cărei potențial de degenerare în violență este dependent de concentrația de alcool în sângele celor doi.

Cultura: noi avem cultura literară, cultura artelor plastice, cultura muzicală, cultura tehnică(*), pe când ei au cultura de grâu, porumb și soia, și nici asta nu o fac cum trebuie, dovadă fiind faptul că de ani buni importăm mâncare. *Pentru umaniștii revoltați: consider, unilateral, că și tehnica face parte din cultură, chiar dacă voi nu o considerați.

Rasa: aici dovezile privind diferența sunt destul de mici, neavând la dispoziție un criteriu de identificare clară precum culoarea pielii. În schimb avem diferența de culoare politică, minoritatea noastră fiind predominant portocalie, spre deosebire de majoritatea albastră.

În fața acestor dovezi clare de diferențiere, nu cred că cineva poate nega statutul nostru de minoritate națională. Odată declarați astfel, vom putea beneficia de autonomie pe criterii etnice, ceea ce va reduce mult influența majorității asupra noastră. Ei cu ale lor, noi cu ale noastre, și cine știe, poate ne vom declara și independența.